Cioburi sub picioare, scrâșnind disperare.
Fum pe cer alternând negru copârșeu cu albastru azur.
Ciudată contradicție dintre mașinile noi cu alură alunecând panteră, cu inscripții eco world și aceleași mașini, fiare fumegând, foi de oțel contorsionat cu esența albită de foc.
Ciudata contradicție dintre viața bună a secolului 21 și fiara sălbatică a războiului.
Parcuri duminica pline de râsete cristaline și de pași șovăielnici ai bunicilor grijulii versus o păpușă arsă, fără cap, pe iarba pârjolită de explozii.
Oare îți dai seama ce se întâmplă nu foarte departe de noi?
Oare îți imaginezi ce înseamnă să pleci de nebun de acasă alungat de un invadator fără de Dumnezeu?
Să-ți părăsești casa, grădina, pridvorul părintesc.
Să pleci din blocul, acum morman de dărâmături, până mai ieri locul din fotoliu de unde îmi comentai spunându-mi că o ducem rău?
Poți compara starea ta de acum, român fiind aici cu a unui ucrainean prins de război?
Foc și jale și tristețe și sânge și disperare.
Adâncă disperare după 4 ani de război.
O încrâncenare în a-ți apăra patria și țara, vecinii și copii.
Într-o lume în care te declari nemulțumit de democrația din România și de viața ta.
Aceeași lume dar o viață diferită la câteva sute de kilometri de tine.
Același secol și aceleași dorințe dar, de dată asta, cu un singur vis frumos – să fie în UE și în NATO.
Oamenii aia mor de dragul de a fi în UE și în NATO.
Ucraina moare de dragul de a avea 10% din ce ai tu și nu apreciezi.
Dar ție ți s-a urât cu binele.
E, parcă prea puțin, să fie pace.
Este, așa ca și cum ar fi ceva normal, să ai mâncare, căldură, un acoperiș deasupra capului.
Este prea puțină democrație și prea puțină pace, este prea liniște și armonie și siguranță, pe stradă, în România.
Cioburi sub picioare, scrâșnind disperare, simțindu-se ca și cum totul în jur este fără noimă.
Nimic nu se vede prea bine, totul miroase a primejdie și totul arde în sunetul dronelor ce-ți ridică părul pe cap.
Sunetul dronelor, șuieratul morții moderne, al exploziilor parcă venite de niciunde, al copiilor plângându-și părinții și al părinților plângându-și copii…
Război lângă noi dar noi plângem de prea puțină democrație.
Oare îți dai seama cum oamenii ăia mor pentru că tu să te trezești liniștit dimineața?
Ar trebui să mulțumești cerului și pământului pentru liniștea de la noi.
Pentru că suntem, trăim, muncim, zâmbim, visăm și copilărim.
Unii încă copilăresc deși nu mai sunt demult adolescenți.
Tare greu să scrii ca mine acum despre război și pace, despre oameni aflați în stări opuse dar complementare, fără să știe.
Ne îndârjim în comentarii stupide dorind mai mult și mai mult și mai mult dar uitând că, într-o clipă, putem să nu mai avem nimic.
Sunt sătul de comentarii stupide, sunt sătul de comentarii fără sens, pe jumătate, care-mi descoperă un egoism și o lipsa de discernământ de care îmi e rușine.
Toți ne dorim o viață mai bună însă o viață mai bună începe cu primul pas de a fi etern recunoscători pentru ceea ce avem.
Cu drag, Cristian.