Nu-mi place să vorbesc de rău de nimeni. Însă ador să scriu despre oameni care-mi plac, care mă inspiră și care pot fi modele bune de urmat de către noi.
Nicușor Dan. Mic, totuși, mare. Cumpătat în vorba. Nu se repede să spună ceva ca apoi să retracteze. Probabil profesia de matematician și propria-i fire, ușor introvertită i-au accentuat ethosul și logosul, două componente ale unei retorici necesare postului de președinte.
Patosul însă uneori pare că nu există deși zâmbetul lui cântărește mult tocmai prin prezența acelei seriozități ce predomină.
Dacă aș fi consilierul lui i-aș sugera să zâmbească mai mult. Oricum mi-aș dori să am un președinte mai zâmbăreț. Nu rânjetul lui Băsescu ci zâmbetul lui Nicușor Dan și acel fel de a da din cap de parcă e un copil năzdrăvan.
E o diferența enormă între cei candidați din punct de vedere psihologic. Unul e alunecos de parcă nu ai de unde să-l apuci. Celălalt ți se uită în ochi și-ți spune pe șleau, uneori parcă prea pe șleau, prea direct, și pierde.
Am zis că nu ador să vorbesc pe nimeni de rău însă fix acum am doi oameni în față și trebuie să aleg unul din ei. Exact acum, mai exact ieri, mi-am propus să scriu în viitor un pic despre ce cred, despre cum cred și de ce cred în legătură cu cei doi.
Cei doi candidați sunt atât de diferiți încât, când se vor întâlni, va exista audiență maximă. Va fi ca la meciurile de fotbal din cupe. Nimeni pe stradă, toți cu ochii-n ecrane. Spumoasă întâlnire cu explozii și ruperi de ritm, cu tensiune în aer.
Însă până atunci mă gândeam de ce-l plac pe Nicușor? De ce mi-a plăcut de la început, de când l-am avut în fața mea, tare aproape. Eram la un spectacol concert la Orchestra Simfonică București, eram cu iubita în București, era nu cu mult înainte ca Nicușor Dan să fie primar.
Îmi aduc aminte pentru că Alex, băiatul meu, făcuse 14 ani, azi are 19 deci 5 ani și ceva în urmă. Mi s-a părut interesant să-l văd în fața mea, m-am uitat parcă prea insistent pentru că știam că candidează și mi-a răspuns cu un surâs dând din cap.
Eu, care vorbesc cu oameni străini fără nicio problema, care sunt dezinvolt și apuc lumea de mâna mai ales când am ceva interesant de zis sau făcut, mi-am simțit curiozitatea răsplătită într-un mod mai uman și mai simplu decât 1000 de cuvinte.
De atunci îl plac și pot atestă capacitatea acestui om de a socializa empatic, de a fi uman și aproape semenului lui. Timpul a trecut dar mi-am adus aminte azi de acel moment și tot azi am să mai scriu despre ceva.
Soția lui. Îmi place soția lui și felul în care se uită la el. Îmi plac amândoi ca și cuplu. Ador cum se țin de mâna și asta se simte pentru cei ce știu ce și cum.
Mi-au plăcut prim-planurile cu ceea ce simțea, atitudinea ei în funcție de momentele întâlnirilor candidaților. Am simțit o femeie care iubește și vrea să-și susțină soțul. Pentru că eu, la rândul meu, pățesc așa cu jumătatea mea.
Pentru că ador să înțeleg și cei ce mă cunosc știu că am scris mult despre relațiile din cuplu.
N-am simțit asta văzând cuplul celălalt. Pe principiul cine se aseamănă se adună, am simți altceva, generalizat. Dar mai e timp să scriu, mi-am propus, cum îți spuneam, să scriu zilnic până avem președinte.
Destul pentru azi, am împărtășit cu tine câteva din gândurile mele, o zi bună îți doresc.
Cu drag, Cristian.