Veșnic tânăr

A fost o dată ca niciodată… bunica mea. Mama lu’ mama. Femeie sănătoasă de la țară. Ajunsă în orașul cu metrou de mână cu bunicu’ pe la vârsta viselor trăite grăbit.

Mică de statură, minionă, sănătoasă în obraji ca toate ardelencele ce se respectă, cu niște ochi albaștri strălucind ca două lacuri de munte, mi-a rămas în amintire ca o femeie dintr-o bucată.

De o curățenie sufletească ce te înfiora, cu un veșnic surâs pe buzele roșii ca zmeura proaspăt culeasă, făcea ea ce făcea și pe unde se ducea deschidea uși. Uși mai mari sau mai mici, nicodată nu i-a fost rușine să treacă pragul unei cocioabe sau poarta înaltă a unui castel.

Știu că a avut o viață plină. Plină cu de toate. Plină de bucurii. Plină de tristețe. Plină de trăiri ce altei femei i-ar fi împietrit inima. Moartea bunicului a prins-o pe la 60 de ani.

Neagră din cap până-n picioare, cu acea evlavie profundă proprie femeilor de la țară și cu aceleași diamante albastre pe post de ochi a făcut cele necesare întru respectul bunicului.

Fusese o căsnicie lungă, de peste 40 de ani, a cărei descriere am s-o las poate pentru alte aripi de amintiri… Apoi, la câțiva ani zăbavă, în Cișmigiu, pe o bancă de pe aleea îndrăgostiților, l-a întâlnit pe… bunicul numărul doi.

Dragoste la prima vedere aprinsă de laserele albastre din ochii bunicii. N-aș putea să-ți spun mare brânză de al doilea bunic, știu doar că ochii bunicii străluceau mai tare ca niciodată.

Se terminaseră zilele de singurătate, surusul nelipsit se accentuase și au urmat ani buni în care îmi aduc aminte că am învățat altă bucățica de București, bunica se mutase. Era nelipsită de lângă noi, făcea ea ce făcea și se împărțea între cei 3 copii și …ulterior, ceva mai mulți nepotei. Eu eram cel mai mare dar ciudat, eram preferat precum mezinii…

Mereu mă întreba, mereu vorbeam… Nu ți-am zis dar copilăria mea s-a împărțit între București și Cluj, desele plecări fiind întotdeauna cu bunica, fie la numeroasele rude sau, în preajmă Sfintei Mării, în pelerinaj la Sfânta Mânăstire Necula. Ea cu ochii ăia albaștri plini de viață m-a învățat să mă rog, să cred, să sper…. Anii au trecut și bunicul numărul doi…. a devenit îngeraș.

Același Cișmigiu, m-aș miră să nu fi fost aceeași bancă…. bunicul numărul trei, te-ai prins. Ah, am uitat să-ți spun. Bunicu’ no 2 era mare și imens, bunicu’ no 3 era mic, subțire și pricăjit de-l sufla vantu’ …de unde am dedus eu (cu mintea de atunci ca și cu cea de acum) că bunica avea gusturi ”profunde”.

Oare??? Nu, avea doar gustul vieții, al dorinței de a împărtăși viața, al credinței și iubirii de oameni peste forme anatomice și pătimi oricum nepotrivite vârstei și caracterului ei.

Ura singurătatea, era curioasă ca un iepuraș de Paști, veselă ca un cintezoi îndrăgostit și ”mișcăcioasă” ca o albinuță. Azi mă uit la mama și mă tare mir cum venea ea cu acel pas săltat și des din Piața Matache până-n poarta Cismigiului plină de bunătăți…

Bunicul numaru’ trei a fost mai interesant, era mucalit și zurbagiu, pus pe șotii și mereu glumeț, o oareșcare variantă similară bunicii. Până într-o zi, una nu așa de fericită, când și el… te-ai prins… a zburat în neființă. Deja noi în familie ne gândeam la următorul când, bunica, cu glas nefiresc pentru caracterul ei a surâs spunând AJUNGE.

Trebuie să-ți spun ceva. Știi tu babele, moșii aia care tremură și au ochii apoși ba chiar ție tare milă pentru că sunt bătrâni și pentru că-i iubești și pentru că te gândești că și tu o să îmbătrânești șamd???

Ei bine, nu bunica. Îi intraseră ochii în cap într-un mod de pictură celestă, parcă erau umbriți și din umbra aia țâșneau aceleași lasere albastre, cumva parcă mai puternice, mai strălucitoare….

Era mai îngrijită ca niciodată, mereu mirosea frumos, o simțeam când mă strângea la piept mânuța aia de femeie, avea ea niște cercei preferați ca două picături albastre și răspândea aceeași voiciune…

Ani frumoși, timp ocupat cu familia, cu nepoții, era nelipsită oriunde era nevoie de ea, la București sau la Cluj. Parcă era Highlander cu viața ei, cu spiritul ei mereu optimist, omniprezentă și plină de gânduri bune.

Timpul iar a trecut și într-o bună zi, pe seară, liniștită ca o vrăbiuță pe ramura unui copac, ca un pui nătâng ce nici nu piuie, a murit.

Nu înainte de a veni noi, eu și soția mea, era în pat și întreba într-una… unde e Cristi, când vine??? Lacrimile îmi curg acum dar mi-e tare dor de focul ei albastru și veșnic tânăr și probabil că iubita, cu toată ființa ei îmi aduce aminte de ea…

De asta spun fii veșnic tânăr, veșnic aici, veșnic vesel și când ți-o fi mai rău adu-ți aminte, poate, de bunica ta.

Cu drag, Cristian.