Academia de copii

Școala vieții e academia de copii din noi. Ai zice că vremea trece și multe se schimbă, ai putea spune cu mâna pe inimă că ești matur și anii au trecut nu degeaba…

Îți mai aduci aminte când erai copil? Sau adolescent? Pariu că ți-e dor de acele vremuri, pur și simplu întrebările erau mai simple, totul era mai clar…

Sau dimpotrivă, totul era o necunoscută și era judecat rapid prin prisma sentimentelor tale atunci pe loc. Pasiunea ta era devastatoare, săreai de la una la alta, gata fiind să te rotești cu 180 de grade dacă așa SIMȚEAI…

Nu îți făceai atâtea probleme, îți plăcea ceva PUR ȘI SIMPLU, nici nu-ți trecea prin cap să-ți explici de ce… Iubeai cu pasiune, doreai cu pasiune, făceai alegeri într-o secundă fără a fi prea atent la viitor, trăiai clipa într-un fel ce azi ți-e greu…

După 50 de ani de cursuri absolvite, examene picate sau dimpotrivă –  luate cu brio, după tot acest timp petrecut la extraordinara academie a vieții, ei bine, pot să-ți spun cu mâna pe inimă că mi-e dor să fiu copil…

Nu, nu copil în sensul de a da timpul înapoi, ci copil în atitudine, copil în acțiune, copil în a iubi fără resentimente și pauză tot ce există și mă uimește…

Mi-e dor să nu-mi pese atât, mi-e dor să fac totul spontan și după bătaia inimii, mi-e tare dor să am un alb de sentimente în loc de griul trecutului…

Nu mai vreau să judec după trecut, nu mai vreau să fiu îmbibat de prejudecăți, de fapte întâmplate ce  reverberează ciudat în fapte neîntâmplate încă…

Vreau să fiu spontan, să dau crezare inimii ca și cum numai ea există, să fac și desfac instantaneu, să prind și cuprind absolutul într-o clipită, să fiu eu așa cum sunt, pur și alb, fără gânduri – valuri ce să-mi poarte ființa când în sus, când în jos…

Oare e posibil ???

NU.

Desigur că e posibil să vrei, evident că o aventură în lumea tinereții tale face miracole și îngăduie viitorului să se nască într-un ritm necomplexat fiind un compromis de dorit față de ”maturitatea” excesiva a stărilor de azi.

Când ai prea multe necunoscute, când șovăi și nu știi ce să faci adâncit în complexitatea examenelor pierdute deja la academia vieții, când nu vezi cât de multe examene ai luat cu brio, când ești înrădăcinat în papucii de sub pat uitând de aripile nemuritoare ale ființei extraordinare care ești, ei bine, atunci singurul remediu, dacă mă întrebi pe mine, este doar unul.

Academia de copii, copilul din tine ce știu că există deși mereu îl faci să tacă, trăirile din copilărie, acel film în interiorul ochilor tăi unde te vezi fără limite, jucăuș, dornic de acțiune ACUM și AICI, impregnat de convingerea atât de frumoasă și naivă a copilului tău că totul va fi bine, că nimic rău nu există, că totul merită să fie trăit…

Că iubirea așa cum o percepeai adolescent fiind merită ORICE, poate orice, există și te conduce să faci lucruri de care ACUM adultul din tine se sperie – deși se înfioară, le alungă – deși ar vrea să le ține la piept, le ridiculizează – deși ar vrea să le facă templu…

Oare copilul din tine avea ambiții???

Oare exista ceva mai plin de SENS decât iubirea???

Cuvinte puternice ce se exclud reciproc, tu doar le vrei pe toate, și amețit de viața ce cumva a depășit pragurile ACADEMIEI, ucenic vrăjitor cu picioare de lut într-o mare cu valuri ce te întorc, oare ce vei face???

Pentru că academia de copii din noi este eternă, nu-și închide cursurile niciodată, băncile ei sunt mereu pline deși ea zace undeva uitată în sufletul tău…

Tremurul glăscioarelor pițigăiate este atât de puternic încât exact atunci când ești mai matur, mai complicat, mai adâncit în SENSURI și AMBIȚII revine cale de o palmă de inimă și destramă cu un surâs tot ceea ce credeai că e mai clar…

Nimic nu e mai clar decât limpezimea unui surâs de copil, nimic nu e mai puternic decât iubirea unui adolescent și nimic nu e mai frumos decât toate la un loc într-un adult la academia de copii…

Cu drag, Cristian.